De-a lungul istoriei a existat o legătură puternică între război și nivelul de cunoaștere al omenirii. Până de curând, acest lucru a fost rareori discutat. Războiul a fost o prezență permanentă în istoria omenirii și lupta a fost considerată multă vreme ca fiind o necesitate socială absolută având de multe ori un rol economic.

Distrugerea orașului Lachish – tăblița din palatul regelui Sennacherib (domnit între 704 și 681 i.e.n.).

Era în același timp o datorie și un privilegiu pentru cetățeni să lupte pentru comunitatea lor cât de bine puteau. Poemele epice și sculpturile comemorative glorifică războiul în multe culturi umane.

În mitologie și saga veche, inventarea noilor arme era atribuită însăși zeilor, ceea ce subliniază marea atenție de care se bucura fabricarea armelor în societățile antice.

Oamenii de știință au o obligație socială în dezvoltarea arsenalului. Când războinicii sunt considerați liderii unei comunități și lupta în război este văzută ca o necesitate socială de bază, oamenii de știință sunt în mod inevitabil pregătiți să lucreze pentru îmbunătățirea capacităților militare ale acelei societăți. Deseori dezvoltarea industriei și a tehnologiei și-au avut originea în necesități militare.

Pentru marele matematician Arhimede, orice activitate ce viza producerea de bunuri nu era demnă de geniul sau, așadar își dedicase viata în totalitate științei pure.

Cu ceva efort, regele Heron al doilea al Siracuzei l-a convins pe Arhimede să treacă de la teorie la aplicații practice și să construiască sisteme defensive și arme dedicate ofensivei. Acestea și-au dovedit eficacitatea cu ocazia apărării Siracuzei de Romani în 212 i.e.n., Marcelus cucerind cetatea abia după un asediu lung de 8 luni.

Invențiile lui Arhimede, de Giulio Parigi: oglinzile arzătoare și mâna de fier (Galeria Uffizi – Florența).

În secolele III-II î.e.n. sub conducerea lui Ptolemeu, Alexandria devenise un important centru științific în câteva domenii incluzând cel al tehnologiei militare în care exista o adevărată școală. Oamenii de știință din Alexandria încercau să îmbine gândirea teoretică cu aplicațiile practice.

Ctesibius (285 – 222 i.e.n.), fondatorul scolii, este creditat pentru inventarea unui tun a cărei tragere este propulsata cu abur, în timp ce Filo din Bizanț studia mașinile de aruncat bazate pe aplicații riguroase ale mecanicii.
Heron avea tratate despre arta războiului care prezentau, printre alte subiecte, tabele pentru artilerie și modele dimensionale ale mașinăriilor de război ce erau deduse din considerente teoretice.

Mașini de asediu după Filos, într-un codex grecesc din secolul XI.

Construirea anticului Imperiu Roman a necesitat secole de lupta în război în întreaga Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, dar nu au existat contribuții tehnologice importante din partea oamenilor de știință în acest interval. Dezvoltarea a venit din domeniul militar și din partea generalilor, de obicei organizatori extrem de iscusiți. Vitruvius (secolul I i.e.n.) și Vegetius (sec. VI e.n.) au prezentat în tratatele lor mașinile de război Alexandriene fără a lua în considerare principiile lor științifice: autorii erau în principal interesați în problemele organizatorice și administrative ale armatelor.

Lumea științifică și cea a artizanilor nu aveau puncte comune în cea mai mare parte a Evului Mediu, nici în civilizația creștină, nici în cea arabo-musulmană. Progresele în știință și aplicațiile mecanice nu puteau să-și găsească dezvoltări mutual susținute.

Situația a început să se schimbe în sec. XIII: savanți precum Raimondo Lullo, Robert Grossetestes și Roger Bacon au evidențiat nevoia de experimentare în știință și de fundamentare teoretică pentru inginerie. Villard de Honnecourt, Guido da Vigevano și Conrad Keyser au întruchipat în zorile secolului XIV modelul noului specialist inginer militar.

Oamenii care au definit Renașterea Italiană au fost în același timp artiști și constructori, umaniști și personaje militare, genii convinși că pot înfăptui orice.

Brunelleschi, Jacopo Fontana, il Taccola, Valturio, Leon Battista Alberti, Filarete, Francesco di Giorgio Martini și multi alții s-au dedicat producerii de mașini, arme și fortărețe corespunzătoare noilor arme de foc. Ei au dorit să arate cum inteligența umană este capabilă să accepte și sa câștige orice provocare, producând elemente artistice și culturale în orice context.

Leonardo da Vinci, în scrisoarea sa către Ludovico Sforza, conducătorul Milanului, se prezintă nu ca un artist, ci ca un inginer desăvârșit, expert în orice domeniu al artei militare. Studiile sale despre arme, fortărețe și instrumente rămân capodopere ale artei și ingineriei.

Galileo, în vreme ce evidenția valoarea matematicii ca instrument în raționamentul științific, a recunoscut nevoia confirmării experimentale pentru orice teorie. El a fost atras de problemele tehnice și în timpul vizitelor sale la Arsenalul Venețian a fost implicat în cercetarea și dezvoltarea navală și militară. Și-a aplicat, de asemenea, cunoștințele de geometrie și balistică la dispozitivele militare ofensive și defensive.

Atacul unei fortărețe - Galileo, All’architettura militare.

Ceasurile nautice ce permiteau o determinare rezonabilă a longitudinii au pavat calea extinderii puterii țărilor europene în întreaga lume și a creării de colonii în locurile cele mai îndepărtate de pe glob.

Christiaan Huygens a aplicat mecanica Newtoniană la construirea unui ceas cu pendul de bună precizie în 1656 pentru cercetările sale astronomice, iar în anii 1680 a lucrat la ceasurile marinei pentru Dutch East India Company. Primele ceasuri nautice de mare acuratețe au fost produse în Anglia de către John Harrison în anii 1730.

Ceasul nautic H1 al lui John Harrison (la Muzeul National Maritim, Greenwich, Anglia).

Problema longitudinii
Pentru fiecare 15° pe care cineva le călătorește către Est, ora locală se schimbă cu o unitate în avans, iar opusul se întâmpla călătorind către Vest. Așadar, dacă știm care este ora locală în două puncte pe Pământ, putem folosi diferența dintre ele pentru a calcula cât de departe sunt aceste locuri ca longitudine, la Est sau la Vest. Acest lucru s-a dovedit foarte important pentru navigatorii secolului XVII. Ei puteau măsura ora locală observând Soarele, dar navigarea necesita de asemenea cunoașterea orei într-un punct de referință pentru a calcula longitudinea.

În 1714 Guvernul Britanic a oferit suma de 20000 de lire pentru o soluție care ar putea da longitudinea cu o precizie de o jumătate de grad (sau două minute în termeni de timp), o sarcină ce părea imposibilă. John Harrison (1693-1776) a produs o serie de ceasuri din ce în ce mai bune și a ajuns la precizia cerută.

Secolele XVIII și XIX au cunoscut crearea în mai multe țări Europene a unor Școli Militare pentru instruirea de oficiali ai corpului ingineresc: prima în Torino în 1739, după aceea în Mézières, în Franța, în 1748.

Succesele obținute de marea armată a lui Napoleon au convins liderii Europeni de importanța suportului tehnic efectiv pentru operațiunile militare; Prusia (1816), Suedia (1818), după care Rusia, Belgia, Spania, etc. și-au construit școli tehnice militare.

De asemenea, Școlile Politehnice din acea perioadă se aflau sub controlul stabilimentelor militare, iar majoritatea profesorilor veneau din armată, cu implicare minimă de la mediul științific și academic.

Uniforme ale studenților Școlii Politehnice în 1814-1815. Școala Politehnica a fost înființată în 1794 de către matematicianul Gaspard Monge, după Revoluția Franceză și a devenit Academie Militară sub Napoleon I în 1804. Astăzi instituția se află încă sub conducerea Ministerului Apărării din Franța.

În decursul secolului XIX apare un nou protagonist în domeniul cercetării aplicate: marile companii industriale, apărute mai întâi în SUA și ulterior în Germania.

Acest lucru a adus secretizarea și planificarea în cercetare, practici noi ce reduceau tradiționala libertate a oamenilor de știință și care îi împiedicau sa își vadă reputația crescând în funcție de publicațiile lor.

Chimia, de exemplu, a devenit un sector industrial de importanță militară majoră. Inventarea trinitrotoluenului (TNT) în 1863 și a dinamitei lui Alfred Nobel în 1867 aveau sa aibă consecințe teribile în războaiele ce aveau să urmeze.

Utilizarea masivă a explozibililor pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial necesita optimizarea în industrie a producției și dezvoltarea de noi tehnologii. În Germania, industriașul Fritz Haber a creat o organizație pentru cercetare chimică pentru război, înglobând atât cadre militare cât și oameni de știință civili. Primul Război Mondial cunoaște utilizarea agenților chimici pe câmpul de luptă – Clorul (1915), gaze sulfuroase (1917), care au provocat pierderi de peste 1400000 de victime.

Pavilionul companiei franceze Schneider et Cie la Expoziția Universală din Paris, 1900. Fondată în 1936, compania a fost un mare producător de arme în timpul celor două Războaie Mondiale și s-a transformat în Schneider Electric după al Doilea Război Mondial.

Primul Război Mondial a adus multe contribuții noi pentru câmpurile de lupta, cum ar fi cazematele, aruncătoarele de flăcări, armele chimice, bombardamentele aeropurtate, submarinele cu raza mare de acțiune, etc. Totuși, nu au fost dezvoltate tactici militare noi pentru folosirea noilor tehnologii. Soldații sfârșeau prin a lupta într-un război clasic, timp în care sufereau pierderi de vieți enorme din pricina noilor tehnologii. Stabilimentele militare erau conservatoare și încete în adaptare.

Pe de altă parte, pentru prima dată organizații științifice de sine stătătoare au fost necesare pentru a sprijini efortul militar și Statul și-a asumat responsabilitatea și controlul cercetării științifice prin instituția Ministerelor pentru Cercetare. De atunci, știința și industria au devenit din ce în ce mai legate de guvern și mai dependente de finanțarea guvernamentală.

Irene Curie ieșind dintr-un vehicul radiologic al Armatei Franceze. În timpul Primului Război Mondial ea a întemeiat primele centre radiologice de teren pentru armată.